Declaraţie în zori

Vă iubesc cu lacrimile-n suflet,
Nu mai ştiu de nopţi şi nici de zile,
Drumurile-mi sunt doar pas de umblet,
Ochii doar privirile-mi umile.

Îmi e dat să simt cum tot cobor
Tot mai mult, mai mult ca niciodată,
Mă sufoc în lipsuri şi-mi e dor
Să fiu doar un ceas ca altădată.

Simt cum cad şi cad mereu în gol,
Nu mai ştiu ce-nseamnă a visa,
Moartea simt că-mi dă mereu ocol,
Fug de ea, dar tot mă duc spre ea!

Sunt o marfă-n bursa nebuniei,
Preţul pus mine-i tot mai mic,
Mă trezesc plângând în pragul zilei,
N-am puterea să mai zic nimic.

Cu sau fără mine e totuna,
Sunt un om ce a trăi mai vrea,
Însă m-a ucis de mult minciuna,
Vinovaţi sunt mulţi de moartea mea.

Ora de-ntrebare

Orologii bat în pragul porţii,
Lumea are gândul clandestin,
Mai mereu se-aude glasul sorţii,
Şi doar veşti absurde ne tot vin.

Călătoare-n margine de gânduri,
Pradă întâmplării mai mereu,
Dimineaţa plânge printre rânduri,
Noaptea o apasă tot mai greu.

Apăsat de şoapte fără glas,
Gândul e mereu hotărâtor,
Rătăcind al zilei silnic pas,
Pasul se vrea aripă în zbor.

Elocvent ca hohot interzis,
Drumul se închide-n miez de zi,
Ispitite, clipele de vis,
Greu se lasă-n lume-a se ivi.

Până unde oare? Până când
Idioţii vor mai mult noroc?
Totuşi, focul arde fumegând
Când aproape toţi se ard în foc?

Întrebări se pun şi s-au mai pus,
Multe din răspunsuri s-au tot dat,
Presimţind al lumii vechi apus,
Adevărul pare demodat.

Eu nu cred... Dar am să cred mereu...
Că avem un singur Dumnezeu!

Drumul dispre cărare

Tu te simţi acasă şi-ţi e bine,
Eu trăiesc cum pot, printre străini,
Chiar de umbra mea îmi e ruşine
Şi îmi cresc în suflet mărăcini.

Faptele trecute-mi sunt povară,
Tu, minciunii, ode îi închini,
Eu mă simt o vorbă de ocară
Şi aştept coroana mea de spini.

Tu priveşti mereu spre înainte,
Eu nu văd nimic, n-am nici vecini,
Viaţa-mi trece doar printre cuvinte,
Sufletul îmi este plin de spini.

Vremea însă-i tot mai schimbătoare,
Tu te faci că nu-i nimic schimbat,
Eu văd totuşi razele de soare
Ca şi cum nimic nu s-a-ntâmplat.

Şi-n curând veni-va ziua-n care
Drumul meu nu va mai fi cărare!

Necesarele absenţe

Semnul nopţii iar devine clar,
Stelele apar şi intră-n joc,
Mă apasă un îndemn bizar,
Timpul, să-mi doresc, să ţin pe loc.

Valuri obsedante, de suspans,
Definesc un haos indecis,
Şi-nvrăjbesc al vieţii paşnic dans
Cu deschideri spre un drum închis.

Ridicând mereu câte-un stindard,
Regăsesc al vieţii ideal,
Şi chiar dacă eu în foc mă ard,
Mâine e o zi cu sens real.

Timpul îl las liber, aparent,
Dar îl definesc în mod discret,
Şi-l consider doar un accident
Ireal, absurd, însă concret.

Concretizate parcă indecent
Ispitele nu mai răspund prezent.

Umbre. Podul lui Traian

Leagă-ţi fruntea cu o lance ruptă,
Trupul ţi-l îmbracă-ntr-o săgeată,
Stai şi-ascultă timpul cum se-nfruptă,
Dunărea-i pustie şi-ngheţată.

Mai aruncă-ţi ochii peste lume
Spre a sfredeli în gând pământul,
Noaptea să te cheme, să te-ndrume
Către unde crezi că bate vântul.

Să nu uiţi că vin romani din vale,
Iar prin vifor străluceşte vara,
Către munte să priveşti de-i cale
Şi-ai să-i vezi pe daci când vine seara.

Faci un pas şi Dunărea suspină,
Podul e o trecere prin vreme,
Fremătând în tainica-i lumină
Poţi privi prin timp fără-a te teme.

Şi priveşte cum dispare ceaţa
Adevăruri mari fiind nespuse,
Spune nopţii: ”Bună dimineaţa!”
Şi te-nchină vremilor apuse.

Epitaf

Priveşti acest mormânt banal, străine...
Pământul este plin de buruieni...
Doar vorbele se zbat şi plâng în mine
Rostite azi de voi, de pământeni.

Priveşte...E-un tărâm uitat de vreme,
Nu simţi că dedesubt e trupul meu...
Dacă ai timp, ascultă, nu te teme,
Nu sunt Demon, nu-s nici Dumnezeu.

Nu căuta să iscodeşti trecutul,
În focul nesfârşitului mă ard,
De la-nceput mi-a fost să fiu nevrutul
Şi lacrima mi-a fost mereu stindard.

Dar nu uita că azi sunt doar un nume
Pe care doar în trecere-l citeşti,
Plecat-am prea grăbit... şi-această lume
M-a şi uitat... Tu ce-ţi mai aminteşti?

Am fost vânat de toţi... Şi m-au ucis
Acei pe care i-am iubit şi-n vis.

Consultaţie

Da doctore, ce-mi spui nu-i bine,
Ştiu, zac de-o boală fără leac.
Îmi spui...? Nu te mai poţi abţine?
Chiar ţi-am plăcut de-mi zici că-ţi plac?

Îţi văd privirea-ntunecată
Şi rîzi de crunta-mi amnezie...
N-am să fiu altul niciodată,
Şi n-am nici leac în farmacie.

Da, uneori, cu inocenţă,
Spre culmi înalte am ţintit,
Însă din marea-mi neglijenţă
Am şi ajuns cu pas grăbit.

Că sunt bolnav o ştiu prea bine
Şi nu m-ascund sub vorbe multe,
Dar ştii şi tu că nici pe tine
Nu prea stau mulţi să te asculte.

Un singur leac mi-e alinare,
Cuprinde tot ce ştiu să fac,
Să pot să-ajut pe orişicare,
Cu propriul suflet să-l împac.

Mai am iubirea pentru fiinţă
Cînd Omul este Om în toate.
Aceasta mi-o numesc credinţă
Şi ştiu că dacă vrem... se poate.

Peste mai toate ce există
Mă răstignesc îndurerat
Să-mi fie şi izbîndă tristă,
Să port al lumii greu păcat.

Şi care-i leacul? E iubirea
De neam, de vatră şi de legi...
Poate că asta-i fericirea...
Dar oare poţi să mă-nţelegi?

Chiar dacă-am cîştigat războaie,
Tot alţii-nalţă a lor faptă,
Iar eu tîrît doar prin noroaie...
“Dar ce-ţi spui doctore în şoaptă?

Îţi spui că sunt nebun, fireşte,
Sau poate-ţi spui ca sunt tîmpit!
Mi s-a mai spus... Mă copleşeşte,
Dar eu iubesc tot ce-am iubit!

Mă-njură mulţi, mă scuipă-n faţă...
-“Dă-l dracu’ de nebun!” Ce-ţi pasă?
Cu cît îndur mai multe-n viaţă
Eu simt că parcă-i mai frumoasă.

Îmi scrii reţeta? Abia-ncape...
Şi cîte nume... Cum le ştii?
Dar cum nu ştii că sînt aproape
De clipa marii veşnicii?

Cît însă fremătînd mă cheamă
O lume despicată-n două,
De moarte mie nu mi-e teamă,
Despic mereu un bob de rouă.

Mă laşi să tot vorbesc într-una
Dar n-am să tac... Ştiu că n-asculţi...
M-am săturat s-aud minciuna...
Şi tu doar taci... Nu mă insulţi?

Ştiu doctore... Merci.... Reţeta...
Da, vine iarăşi primăvara...
Cu complicaţii... alfa, beta...
Îmi pare bine!... Bună seara!

(reluare din 27.03.1985)