Pasărea I

Pe deasupră-mi iarăşi zboară
Albe aripi de zăpezi
Şi se-nalţă, şi coboară,
Peste tainice amiezi.
Parcă-n ploaia de mistere
Plînge valul în furtuni,
Primăvara, în tăcere,
Va da semn, făcînd minuni.

Taina locurilor sfinte
Dă un înţeles mai clar,
Peste ploaia de cuvinte,
Peste-nsemne de hotar.
Orizontul dă un nume
Gîndului ce va rodi,
Reclădind a doua lume,
Viselor Păsării I.

(după ideea din 26.10.85)

Zborul păsării I

Aripă de infinit albastru,

      cerul se retrage înspre cer,

Şi, mereu, o lacrimă de soare

      înveleşte patima-n mister.

Călător prin universul şoaptei

      timpul dă ocol prin infinit,

Şi, mereu, o tainică revoltă

      defineşte pasul istovit.

Se întinde pravila-ntîmplării

      peste falduri arse-n curcubeu,

Şi, mereu, trecutul ne arată

      că suntem sortiţi de Dumnezeu.

Umbra regăsirii de-altădată

      pune o pecete, zi de zi,

Şi, mereu, spre ţel şi împlinire

      zboară iar, frumos, Pasărea I.

(după ideea din 07.11.85)

Plînsul păsării I

Rugăciuni în sacră condamnare
Zugrăvesc pervers Calea Lactee
Şi, ca un însemn de răzbunare,
Visu-i doar îndemn cît e idee.
Infinitul pragului de seară
Pare un etern necunoscut,
Zugrăvind o lacrimă de ceară
Peste umbra timpului trecut.

Flacăra sentinţei milenare
Arde şoapta clipelor răpuse,
Şi-ntr-o prihănită depărtare,
Zorii dimineţilor apuse.
Pragul nopţii arde ca o torţă,
Şi dă semnul zilei ce va fi,
Golul abisal devine forţă
Definind prin plîns Pasărea I.

(după ideea din 28.10.85)

Singurătatea, iar

Abia acum încep să am putere,
Singurătatea iarăşi m-a ucis,
Când foc am dat, în noapte, la tăcere,
Iubindu-te, mai rău m-am contrazis.

Urmându-ne condiţia abstractă,
Ni s-au ivit în cale teoreme,
Şi când simţeam că timpul se contractă
Ne-am istovit trezindu-ne devreme.

În infinitul şoaptelor de ură,
O răstignire foc la ochi ne-a dat,
Cum haosul nu are o măsură,
Iubindu-ne, în taină ne-am uitat.

Iar mâna rece de atâta grabă
A plămădit un trandafir de sânge,
Şi toate câte-au fost mereu se-ntreabă
De ce hotarul sufletului plânge?

În ochii mei priveşte ce-o să fie,
Ca un stindard, o stea te vei ivi,
Tu-mi eşti mereu eterna veşnicie
Şi singura pe care-o pot iubi.

Cu ultima-mi rămasă izbucnire
O flacără de curcubeu voi stinge
Şi roua-n trecere va da de ştire
Zăpezilor ce peste noi vor ninge.

Rugă de Decembrie

Prea Sfântă Fecioară,

Încă nu am pace, o s-o am curând,
Dă-mi putere-n suflet, dă-mi lumina-n gând;
Nu-mi mai este frică, simt că pot trăi,
Ştiu ca eşti cu mine orişiunde-aş fi!

Pot privi la soare, ochii mi-i ridic,
Nu mai simt durerea, nu mai simt nimic,
Am greşit cum alţii mie mi-au greşit,
Am trecut prin boală, nu m-ai părăsit.

Prea Sfântă Fecioară,

Va veni şi clipa când ne vei uni,
Ani de împlinire ne vei dărui,
Te-am păstrat în suflet, dar n-am vrut să spun,
Ruga mea-i spre tine: Fă-mă tot mai bun!

Dă-mi ce-mi dai prin muncă să ajut şi eu
Pe acei ce soarta i-a bătut mereu,
Eu nu vreau palate, nici să stăpânesc,
Mi-e de-ajuns credinţa că pot să iubesc!

Ce limbă vorbeau dacii?

(text inspirat)

Ce limbă vorbeau dacii? De ce nu se mai ştie?...
Pe atunci n-aveau săracii creioane şi hârtie!
Iar vorbele nescrise, precum se ştie... zboară,
Argumentând o teză, în sine, prea uşoară.

Lingviştii scocotiră, cu mare luare-aminte,
Şi în final găsiră cam... şapte... opt cuvinte
Ce par a face parte din limba veche, tracă...
Deşi asta se spune... pe mine nu mă-mpacă.
Mereu am o-ntrebare: Cum oare e posibil,
Cu câteva cuvinte, să fii inteligibil?...
Şi cum să te cunoască cei ce vorbesc de tine?
De nu te-ar înţelege, te-ar mai vorbi de bine?

Istoria nescrisă nu este-ntâmplătoare,
Simbolul trac la Roma de la-nceput apare,
Pe Romulus şi Remus lupoaica i-a crescut;
Din ei, legenda spune, romanii s-au născut!
Pe daci îi ocupară urmaşii lor romani...
Şi i-a-nvăţat latina aşa, în câţiva ani?
Iar dacii învăţat-au latina prea uşor...
Pe nimeni nu mai miră... Şi toţi zic: "Bravo lor!"

Că un popor îşi pierde treptat din obiceiuri,
Că îşi mai schimbă portul… ar fi, cumva, temeiuri...
Dar că uitat-au limba, vocabularu-ntreg,
E greu să se admită… eu nu pot să-nţeleg!
Ardealu-a stat sub Unguri atâţia ani... o mie,
Chiar asupriţi, Românii, aşa precum se ştie,
Nu şi-au uitat nici graiul, nici obiceiul, portul,
Cum de-n a zecea parte uitat-au Dacii totul?

Când sub Traian, Romanii, i-au biruit pe Daci,
La Sarmisegetuza n-a trebuit tălmaci!
Afirm, şi nu am frică, ceva ce totul schimbă:
Şi Dacii şi Romanii vorbeau aceeaşi limbă!
Acesta-i adevărul? Cum poate fi posibil
Când Roma ajunsese Imperiu invincibil?
Poveştile sunt multe, dar faptu-i dovedit,
Istoria aduce dovezi de neclintit.

'Naintea erei noastre, când nu-i nimic precis
La Nord şi Sud de Istru, cum Herodot a scris,
Trăiau, ducându-şi viaţa,pe plaiuri Carpatine
Şi cultivau pământul, vânau, creşteau albine,
Vorbeau aceeaşi limbă, dar altfel se numeau,
Ilirii, Sciţii, Geţii sau Dacii… Traci erau.
Uniţi sub Burebista şi-apoi sub Decebal
Ei stăvileau barbarii, veniţi val după val...

Cu secole-nainte când nu erau regat,
O parte dintre-aceştia spre Vest au emigrat
De-a lungul Europei, pe-alocuri s-au oprit
Şi-aproape în tot Sudul, treptat s-au stabilit.
Şi astfel se explică de ce limba latină
Au înţeles-o Dacii… Nu le era străină!
Deci nu cu Roma-ncepe acest măreţ trecut
Ci mult mai înainte, când lumea s-a făcut!

Şi-aşa se înţelege de ce cu-nverşunare,
Cei fără de trecuturi, lovesc la întâmplare,
Aici suntem de veacuri un neam fără de moarte,
Şi tot aici rămânem şi mergem mai departe.

Visul de a fi acasă

Doamne, cât de mult poate-nsemna
Să te simţi o clipă că exişti,
Chiar şi dacă plângi în casa ta,
Chiar dacă şi ochii îţi sunt trişti.

Când poţi pune capul pe o pernă
Şi visezi că totul e frumos,
Poţi simţi o linişte eternă
Chiar şi-atunci când toate-ţi ies pe dos.

Cât de multe pot să ţi se-ntâmple,
Cauţi drumul de întors mereu,
Şi când alb începi să fii la tâmple
Doar acasă simţi că nu ţi-i greu.

Când poţi sta cu cineva la masă
Şi o vorbă îi mai poţi rosti,
Când te-aşteaptă cineva acasă,
Tot mai ştii pe mâine-a rândui.

Orişice ţi s-ar ivi în cale,
Chiar şi-atunci când toţi te văd înfrânt,
Poţi să te întorci mergând agale,
Ştii că mergi acasă nu-n mormânt.

Când privirea poate să cuprindă
Pe cei dragi, pe cei ce îi iubeşti,
Când copiii mâna vor să-ţi prindă,
Simţi că eşti acasă, că trăieşti.

Iar când paşii ce pot fi urmare,
Seara, te adună într-un loc,
Clipele se ştiu continuare,
Încălzindu-ţi visul de noroc.