Declaraţie în zori

Vă iubesc cu lacrimile-n suflet,
Nu mai ştiu de nopţi şi nici de zile,
Drumurile-mi sunt doar pas de umblet,
Ochii doar privirile-mi umile.

Îmi e dat să simt cum tot cobor
Tot mai mult, mai mult ca niciodată,
Mă sufoc în lipsuri şi-mi e dor
Să fiu doar un ceas ca altădată.

Simt cum cad şi cad mereu în gol,
Nu mai ştiu ce-nseamnă a visa,
Moartea simt că-mi dă mereu ocol,
Fug de ea, dar tot mă duc spre ea!

Sunt o marfă-n bursa nebuniei,
Preţul pus mine-i tot mai mic,
Mă trezesc plângând în pragul zilei,
N-am puterea să mai zic nimic.

Cu sau fără mine e totuna,
Sunt un om ce a trăi mai vrea,
Însă m-a ucis de mult minciuna,
Vinovaţi sunt mulţi de moartea mea.

Ora de-ntrebare

Orologii bat în pragul porţii,
Lumea are gândul clandestin,
Mai mereu se-aude glasul sorţii,
Şi doar veşti absurde ne tot vin.

Călătoare-n margine de gânduri,
Pradă întâmplării mai mereu,
Dimineaţa plânge printre rânduri,
Noaptea o apasă tot mai greu.

Apăsat de şoapte fără glas,
Gândul e mereu hotărâtor,
Rătăcind al zilei silnic pas,
Pasul se vrea aripă în zbor.

Elocvent ca hohot interzis,
Drumul se închide-n miez de zi,
Ispitite, clipele de vis,
Greu se lasă-n lume-a se ivi.

Până unde oare? Până când
Idioţii vor mai mult noroc?
Totuşi, focul arde fumegând
Când aproape toţi se ard în foc?

Întrebări se pun şi s-au mai pus,
Multe din răspunsuri s-au tot dat,
Presimţind al lumii vechi apus,
Adevărul pare demodat.

Eu nu cred... Dar am să cred mereu...
Că avem un singur Dumnezeu!

Drumul dispre cărare

Tu te simţi acasă şi-ţi e bine,
Eu trăiesc cum pot, printre străini,
Chiar de umbra mea îmi e ruşine
Şi îmi cresc în suflet mărăcini.

Faptele trecute-mi sunt povară,
Tu, minciunii, ode îi închini,
Eu mă simt o vorbă de ocară
Şi aştept coroana mea de spini.

Tu priveşti mereu spre înainte,
Eu nu văd nimic, n-am nici vecini,
Viaţa-mi trece doar printre cuvinte,
Sufletul îmi este plin de spini.

Vremea însă-i tot mai schimbătoare,
Tu te faci că nu-i nimic schimbat,
Eu văd totuşi razele de soare
Ca şi cum nimic nu s-a-ntâmplat.

Şi-n curând veni-va ziua-n care
Drumul meu nu va mai fi cărare!

Necesarele absenţe

Semnul nopţii iar devine clar,
Stelele apar şi intră-n joc,
Mă apasă un îndemn bizar,
Timpul, să-mi doresc, să ţin pe loc.

Valuri obsedante, de suspans,
Definesc un haos indecis,
Şi-nvrăjbesc al vieţii paşnic dans
Cu deschideri spre un drum închis.

Ridicând mereu câte-un stindard,
Regăsesc al vieţii ideal,
Şi chiar dacă eu în foc mă ard,
Mâine e o zi cu sens real.

Timpul îl las liber, aparent,
Dar îl definesc în mod discret,
Şi-l consider doar un accident
Ireal, absurd, însă concret.

Concretizate parcă indecent
Ispitele nu mai răspund prezent.

Umbre. Podul lui Traian

Leagă-ţi fruntea cu o lance ruptă,
Trupul ţi-l îmbracă-ntr-o săgeată,
Stai şi-ascultă timpul cum se-nfruptă,
Dunărea-i pustie şi-ngheţată.

Mai aruncă-ţi ochii peste lume
Spre a sfredeli în gând pământul,
Noaptea să te cheme, să te-ndrume
Către unde crezi că bate vântul.

Să nu uiţi că vin romani din vale,
Iar prin vifor străluceşte vara,
Către munte să priveşti de-i cale
Şi-ai să-i vezi pe daci când vine seara.

Faci un pas şi Dunărea suspină,
Podul e o trecere prin vreme,
Fremătând în tainica-i lumină
Poţi privi prin timp fără-a te teme.

Şi priveşte cum dispare ceaţa
Adevăruri mari fiind nespuse,
Spune nopţii: ”Bună dimineaţa!”
Şi te-nchină vremilor apuse.

Epitaf

Priveşti acest mormânt banal, străine...
Pământul este plin de buruieni...
Doar vorbele se zbat şi plâng în mine
Rostite azi de voi, de pământeni.

Priveşte...E-un tărâm uitat de vreme,
Nu simţi că dedesubt e trupul meu...
Dacă ai timp, ascultă, nu te teme,
Nu sunt Demon, nu-s nici Dumnezeu.

Nu căuta să iscodeşti trecutul,
În focul nesfârşitului mă ard,
De la-nceput mi-a fost să fiu nevrutul
Şi lacrima mi-a fost mereu stindard.

Dar nu uita că azi sunt doar un nume
Pe care doar în trecere-l citeşti,
Plecat-am prea grăbit... şi-această lume
M-a şi uitat... Tu ce-ţi mai aminteşti?

Am fost vânat de toţi... Şi m-au ucis
Acei pe care i-am iubit şi-n vis.

Consultaţie

Da doctore, ce-mi spui nu-i bine,
Ştiu, zac de-o boală fără leac.
Îmi spui...? Nu te mai poţi abţine?
Chiar ţi-am plăcut de-mi zici că-ţi plac?

Îţi văd privirea-ntunecată
Şi rîzi de crunta-mi amnezie...
N-am să fiu altul niciodată,
Şi n-am nici leac în farmacie.

Da, uneori, cu inocenţă,
Spre culmi înalte am ţintit,
Însă din marea-mi neglijenţă
Am şi ajuns cu pas grăbit.

Că sunt bolnav o ştiu prea bine
Şi nu m-ascund sub vorbe multe,
Dar ştii şi tu că nici pe tine
Nu prea stau mulţi să te asculte.

Un singur leac mi-e alinare,
Cuprinde tot ce ştiu să fac,
Să pot să-ajut pe orişicare,
Cu propriul suflet să-l împac.

Mai am iubirea pentru fiinţă
Cînd Omul este Om în toate.
Aceasta mi-o numesc credinţă
Şi ştiu că dacă vrem... se poate.

Peste mai toate ce există
Mă răstignesc îndurerat
Să-mi fie şi izbîndă tristă,
Să port al lumii greu păcat.

Şi care-i leacul? E iubirea
De neam, de vatră şi de legi...
Poate că asta-i fericirea...
Dar oare poţi să mă-nţelegi?

Chiar dacă-am cîştigat războaie,
Tot alţii-nalţă a lor faptă,
Iar eu tîrît doar prin noroaie...
“Dar ce-ţi spui doctore în şoaptă?

Îţi spui că sunt nebun, fireşte,
Sau poate-ţi spui ca sunt tîmpit!
Mi s-a mai spus... Mă copleşeşte,
Dar eu iubesc tot ce-am iubit!

Mă-njură mulţi, mă scuipă-n faţă...
-“Dă-l dracu’ de nebun!” Ce-ţi pasă?
Cu cît îndur mai multe-n viaţă
Eu simt că parcă-i mai frumoasă.

Îmi scrii reţeta? Abia-ncape...
Şi cîte nume... Cum le ştii?
Dar cum nu ştii că sînt aproape
De clipa marii veşnicii?

Cît însă fremătînd mă cheamă
O lume despicată-n două,
De moarte mie nu mi-e teamă,
Despic mereu un bob de rouă.

Mă laşi să tot vorbesc într-una
Dar n-am să tac... Ştiu că n-asculţi...
M-am săturat s-aud minciuna...
Şi tu doar taci... Nu mă insulţi?

Ştiu doctore... Merci.... Reţeta...
Da, vine iarăşi primăvara...
Cu complicaţii... alfa, beta...
Îmi pare bine!... Bună seara!

(reluare din 27.03.1985)

Pasărea I

Pe deasupră-mi iarăşi zboară
Albe aripi de zăpezi
Şi se-nalţă, şi coboară,
Peste tainice amiezi.
Parcă-n ploaia de mistere
Plînge valul în furtuni,
Primăvara, în tăcere,
Va da semn, făcînd minuni.

Taina locurilor sfinte
Dă un înţeles mai clar,
Peste ploaia de cuvinte,
Peste-nsemne de hotar.
Orizontul dă un nume
Gîndului ce va rodi,
Reclădind a doua lume,
Viselor Păsării I.

(după ideea din 26.10.85)

Zborul păsării I

Aripă de infinit albastru,

      cerul se retrage înspre cer,

Şi, mereu, o lacrimă de soare

      înveleşte patima-n mister.

Călător prin universul şoaptei

      timpul dă ocol prin infinit,

Şi, mereu, o tainică revoltă

      defineşte pasul istovit.

Se întinde pravila-ntîmplării

      peste falduri arse-n curcubeu,

Şi, mereu, trecutul ne arată

      că suntem sortiţi de Dumnezeu.

Umbra regăsirii de-altădată

      pune o pecete, zi de zi,

Şi, mereu, spre ţel şi împlinire

      zboară iar, frumos, Pasărea I.

(după ideea din 07.11.85)

Plînsul păsării I

Rugăciuni în sacră condamnare
Zugrăvesc pervers Calea Lactee
Şi, ca un însemn de răzbunare,
Visu-i doar îndemn cît e idee.
Infinitul pragului de seară
Pare un etern necunoscut,
Zugrăvind o lacrimă de ceară
Peste umbra timpului trecut.

Flacăra sentinţei milenare
Arde şoapta clipelor răpuse,
Şi-ntr-o prihănită depărtare,
Zorii dimineţilor apuse.
Pragul nopţii arde ca o torţă,
Şi dă semnul zilei ce va fi,
Golul abisal devine forţă
Definind prin plîns Pasărea I.

(după ideea din 28.10.85)

Singurătatea, iar

Abia acum încep să am putere,
Singurătatea iarăşi m-a ucis,
Când foc am dat, în noapte, la tăcere,
Iubindu-te, mai rău m-am contrazis.

Urmându-ne condiţia abstractă,
Ni s-au ivit în cale teoreme,
Şi când simţeam că timpul se contractă
Ne-am istovit trezindu-ne devreme.

În infinitul şoaptelor de ură,
O răstignire foc la ochi ne-a dat,
Cum haosul nu are o măsură,
Iubindu-ne, în taină ne-am uitat.

Iar mâna rece de atâta grabă
A plămădit un trandafir de sânge,
Şi toate câte-au fost mereu se-ntreabă
De ce hotarul sufletului plânge?

În ochii mei priveşte ce-o să fie,
Ca un stindard, o stea te vei ivi,
Tu-mi eşti mereu eterna veşnicie
Şi singura pe care-o pot iubi.

Cu ultima-mi rămasă izbucnire
O flacără de curcubeu voi stinge
Şi roua-n trecere va da de ştire
Zăpezilor ce peste noi vor ninge.

Rugă de Decembrie

Prea Sfântă Fecioară,

Încă nu am pace, o s-o am curând,
Dă-mi putere-n suflet, dă-mi lumina-n gând;
Nu-mi mai este frică, simt că pot trăi,
Ştiu ca eşti cu mine orişiunde-aş fi!

Pot privi la soare, ochii mi-i ridic,
Nu mai simt durerea, nu mai simt nimic,
Am greşit cum alţii mie mi-au greşit,
Am trecut prin boală, nu m-ai părăsit.

Prea Sfântă Fecioară,

Va veni şi clipa când ne vei uni,
Ani de împlinire ne vei dărui,
Te-am păstrat în suflet, dar n-am vrut să spun,
Ruga mea-i spre tine: Fă-mă tot mai bun!

Dă-mi ce-mi dai prin muncă să ajut şi eu
Pe acei ce soarta i-a bătut mereu,
Eu nu vreau palate, nici să stăpânesc,
Mi-e de-ajuns credinţa că pot să iubesc!

Ce limbă vorbeau dacii?

(text inspirat)

Ce limbă vorbeau dacii? De ce nu se mai ştie?...
Pe atunci n-aveau săracii creioane şi hârtie!
Iar vorbele nescrise, precum se ştie... zboară,
Argumentând o teză, în sine, prea uşoară.

Lingviştii scocotiră, cu mare luare-aminte,
Şi în final găsiră cam... şapte... opt cuvinte
Ce par a face parte din limba veche, tracă...
Deşi asta se spune... pe mine nu mă-mpacă.
Mereu am o-ntrebare: Cum oare e posibil,
Cu câteva cuvinte, să fii inteligibil?...
Şi cum să te cunoască cei ce vorbesc de tine?
De nu te-ar înţelege, te-ar mai vorbi de bine?

Istoria nescrisă nu este-ntâmplătoare,
Simbolul trac la Roma de la-nceput apare,
Pe Romulus şi Remus lupoaica i-a crescut;
Din ei, legenda spune, romanii s-au născut!
Pe daci îi ocupară urmaşii lor romani...
Şi i-a-nvăţat latina aşa, în câţiva ani?
Iar dacii învăţat-au latina prea uşor...
Pe nimeni nu mai miră... Şi toţi zic: "Bravo lor!"

Că un popor îşi pierde treptat din obiceiuri,
Că îşi mai schimbă portul… ar fi, cumva, temeiuri...
Dar că uitat-au limba, vocabularu-ntreg,
E greu să se admită… eu nu pot să-nţeleg!
Ardealu-a stat sub Unguri atâţia ani... o mie,
Chiar asupriţi, Românii, aşa precum se ştie,
Nu şi-au uitat nici graiul, nici obiceiul, portul,
Cum de-n a zecea parte uitat-au Dacii totul?

Când sub Traian, Romanii, i-au biruit pe Daci,
La Sarmisegetuza n-a trebuit tălmaci!
Afirm, şi nu am frică, ceva ce totul schimbă:
Şi Dacii şi Romanii vorbeau aceeaşi limbă!
Acesta-i adevărul? Cum poate fi posibil
Când Roma ajunsese Imperiu invincibil?
Poveştile sunt multe, dar faptu-i dovedit,
Istoria aduce dovezi de neclintit.

'Naintea erei noastre, când nu-i nimic precis
La Nord şi Sud de Istru, cum Herodot a scris,
Trăiau, ducându-şi viaţa,pe plaiuri Carpatine
Şi cultivau pământul, vânau, creşteau albine,
Vorbeau aceeaşi limbă, dar altfel se numeau,
Ilirii, Sciţii, Geţii sau Dacii… Traci erau.
Uniţi sub Burebista şi-apoi sub Decebal
Ei stăvileau barbarii, veniţi val după val...

Cu secole-nainte când nu erau regat,
O parte dintre-aceştia spre Vest au emigrat
De-a lungul Europei, pe-alocuri s-au oprit
Şi-aproape în tot Sudul, treptat s-au stabilit.
Şi astfel se explică de ce limba latină
Au înţeles-o Dacii… Nu le era străină!
Deci nu cu Roma-ncepe acest măreţ trecut
Ci mult mai înainte, când lumea s-a făcut!

Şi-aşa se înţelege de ce cu-nverşunare,
Cei fără de trecuturi, lovesc la întâmplare,
Aici suntem de veacuri un neam fără de moarte,
Şi tot aici rămânem şi mergem mai departe.

Visul de a fi acasă

Doamne, cât de mult poate-nsemna
Să te simţi o clipă că exişti,
Chiar şi dacă plângi în casa ta,
Chiar dacă şi ochii îţi sunt trişti.

Când poţi pune capul pe o pernă
Şi visezi că totul e frumos,
Poţi simţi o linişte eternă
Chiar şi-atunci când toate-ţi ies pe dos.

Cât de multe pot să ţi se-ntâmple,
Cauţi drumul de întors mereu,
Şi când alb începi să fii la tâmple
Doar acasă simţi că nu ţi-i greu.

Când poţi sta cu cineva la masă
Şi o vorbă îi mai poţi rosti,
Când te-aşteaptă cineva acasă,
Tot mai ştii pe mâine-a rândui.

Orişice ţi s-ar ivi în cale,
Chiar şi-atunci când toţi te văd înfrânt,
Poţi să te întorci mergând agale,
Ştii că mergi acasă nu-n mormânt.

Când privirea poate să cuprindă
Pe cei dragi, pe cei ce îi iubeşti,
Când copiii mâna vor să-ţi prindă,
Simţi că eşti acasă, că trăieşti.

Iar când paşii ce pot fi urmare,
Seara, te adună într-un loc,
Clipele se ştiu continuare,
Încălzindu-ţi visul de noroc.

Cu adevăr prin rânduri

Fărâmă cu fărâmă,

din şoaptă până-n gânduri,

Adun o împlinire

şi formă-i dau în rânduri,

Bătătorind o cale

spre pragul ce ne cheamă,

Iubesc înariparea,

uitând de orice teamă.

Odată şi-ncă-odată,

pun pasul peste pas,

Lăsând să se-nţeleagă

că uneori n-am glas...

Eterna împlinire

îmi poate fi-nţeleasă:

Iubesc, iubind, iubire...

iubirea mă apasă...

Între contraste

Eu chiar nu cer nicicui să înţeleagă
Ceea ce este astăzi viaţa mea,
Când umbra existenţei mi se neagă
Şi-s deranjant când spun că voi putea.

Că fiecare urcă o Golgotă
Chiar ştiu şi eu... şi nu pot contesta,
Dar azi la cartea vieţii-s doar o notă
Cu toate că-n cuprinsuri mai pot sta.

De la răspunsuri până la-ntrebare
Reduc întregul la o umbră fadă,
Şi vreau să redevin un oarecare,
Să mă mai bat cu bulgări de zăpadă.

Să simt cum ploaia mă întinereşte
Când frunzele au forme sângerânde,
Sau când, prin noapte,vântul îmi şopteşte
Că vine vremea marilor izbânde.

Căderea-n gol o simt şi nu-mi dă pace,
Aşa cum simt că timpul se grăbeşte,
E iarnă iar, chiar daca nu îmi place,
Deşi simt iarna cum mă-ntinereşte.

Joc pe trambulină

Eu sunt un om ce nu îşi află locul,
Nici raiul şi nici iadul nu mi-i bun,
Şi totuşi, ştiu că-mi voi găsi norocul
Chiar dacă din cenuşă mă adun.

Am învăţat să simt când arde focul
Şi să-l aprind când valurile-s mari,
Dar morţii n-am să-i fac vreodată jocul
Şi nu mă-nchin stăpânilor avari.

Deşi la îndemână îmi e trocul
Prin care să am nume de-mprumut,
Prefer întotdeauna să simt şocul
Ca trambulina către absolut.

Cât nimeni, nici chiar eu, nu îmi ştiu locul
Eu caut drumul ce mi-l ştiu sortit,
Că-mi stă-mpreună drumul şi norocul
Dându-mi contur de sens redefinit.

Cu ochi de gheaţă pot aprinde focul
Ce nu mai poate fi de alţii stins,
Şi nu mă tem că fac altora jocul,
Învinşi sunt ei, eu sunt de neînvins.

Într-o seară, toamna…

Patriciei

Astăzi stăm de vorbă... timpul trece,
Povestim ce-a fost şi ce va fi,
A venit iar toamna… vântu-i rece,
Şi-n curând şi noaptea va veni...

Ştii şi tu prea bine... nici o carte
Nu va fi un tot cuprinzător,
Şi e clar, eu merg doar către moarte,
Tu, mereu, spre timpul viitor.

Încercăm să facem dintr-odată
O mutare, vieţii să dăm mat,
Tu mai ştii doar ce am fost odată,
Ceea ce sunt azi ai şi uitat.

Vei avea copii... şi poate-aminte
Când şi când de mine-ai să-ţi aduci,
Vei rosti şi câteva cuvinte
Despre drumul meu plin de răscruci.

Şi voi fi ţărână, prea firavă,
Aruncată-n margini de destin,
Izbândit de-a timpului otravă
Şi de gândul izbăvit de chin.

Noaptea se resimte în privire
Şi prin ochii tăi privesc mereu,
Toată viaţa mea e-o rătăcire...
Şi mă duc, încet, să mor şi eu...

Ce va fi?... dar oare cine ştie,
Voi avea şi eu o bucurie?

Rând de pas

Într-o lume mult prea risipită,
Fără gânduri, fără viitor,
Ne mai agăţăm de o ispită,
Punem bariere viselor.

Miezul nopţii-l punem la picioare
Încercând să-l facem miez de zi,
Ne-nsoţim de necuvântătoare
Gândurilor să putem vorbi.

Tragem către stânga sau spre dreapta,
După cum simţim că e real,
Şi ne renegăm până şi şoapta
Când striviţi suntem de ideal.

Lovituri mai dăm, din plin, mortale,
Fără să mai ştim de ce le dăm,
Şi-ncercăm să mai găsim o cale
De-a uita păcatul ce-l purtăm.

Neodihna lasă semn de moarte
În trăiri, în gânduri şi în glas,
Pragul spre neant se vrea departe
Chiar dacă se simte, la un pas.

Ce rămânem, totuşi? O-ntrebare
Ce se-aruncă-n noi fulgerător,
Când, la-ntretăierea de hotare,
Suntem singuri, fără ajutor.

Timpu-şi cere însă-al său tribut,
Nu ne mai întoarce în trecut.

Întrebări în complicaţii

Când necazuri te doboară

şi n-ai cui, nimic, să zici,

Când ucis de întrebare

nu ai ce să-ţi mai explici,

Gândul de nu reuşeşte

să mai stea şi pe aici,

Caută şi ia aminte...

poţi mai mult să te complici?

Când pe drumul către mâine

simţi doar lovituri de bici,

Când în stânga ori în dreapta

regăseşti doar venetici,

Şi când ploaia dă să cadă

şi furtuna o prezici,

Caută şi ia aminte...

poţi mai mult să te complici?

Când lumina e ascunsă

de umbre de licurici,

Când nici visul nu-ţi permite

ochii să ţi-i mai ridici,

Şi când le cuprinzi pe toate

şi n-ai voie să dezici,

Caută şi ia aminte...

poţi mai mult să te complici?

Totuşi, cui să te explici
Că vrei ochii să ridici,
Ca să poţi să te dezici
De făţarnicii amici,
Când furtuna o prezici
Şi simţi lovituri de bici?